Când a câștigat România Eurovision?

Niciodată. Am treizeci și ceva de ani (încă mi se pare ciudat să recunosc că nu mai sunt chiar un copil) și mă uit la Eurovision de foarte mică. Mi-a plăcut mereu scena de acolo, cu lumini multe și efecte speciale, mulțimea de naționalități și culturi care se întâlnesc sub numele muzicii, m-am bucurat totdeauna să votez cu Basarabia, de pe toate telefoanele din casă și, eventual, cu un alt cântec care îmi suna bine. Mă uitam cu tata, când aveam vârsta la care mai e voie să te răsfețe părinții.

Așadar: când a câștigat România Eurovisionul? În caz că n-ați înțeles, niciodată. Sigur că votul e (mai tot timpul) geopolitic, sigur că nimic nu e curat ca lacrima, nici juriile de așa-zisă specialitate din țările care participă, nici votul publicului, sigur că e greu, dacă nu chiar imposibil, ca într-un concurs de valori să învingă valorile, dar unele țări – chiar și mai mici – au reușit. Portugalia, în 2017, a câștigat marele premiu, trimițându-l pe Salvador Sobral să cânte despre o inimă care poate să iubească cât pentru doi. Calm, cald, extrem de melodios, cântecul Amar pelos dois a ajuns pe locul întâi, ducând tandrețea acolo unde ar trebui să fie totdeauna: în fruntea clasamentului.

Am citit că participarea României la Eurovision de anul acesta a costat, cu tot cu taxa de înscriere, peste 300.000 euro. Am mai auzit că reprezentantul nostru ar fi fost sfătuit să fie la modă – adică să sugereze, prin gesturi, vestimentație și așa mai departe, anumite orientări sexuale. Am urmărit, cu un copil de șase ani lângă mine, selecția națională și am fost nevoită, la câteva intrări în scenă, fie să o distrag, ca să nu se mai uite la televizor, fie să-i explic de ce și pentru ce se întâmplă anumite lucruri, cel puțin neobișnuite, pe micul ecran.

La sfârșitul selecției, după nenumărate bâlbe și încurcături, s-a aflat cine ne va reprezenta. Știind că aproape-copilul de pe scenă probabil că are părinți și rude acasă, care tremură de emoție pentru el, am refuzat orice reacție. Nici n-am criticat, nici n-am fost de acord cu rezultatele. Nu e vina lui Theodor Andrei.

După reușitele înregistrate de Luminița Anghel și trupa Sistem, de Paula Seling și Ovi, de Mihai Trăistariu, toți fiind artiști care s-au urcat pe acea scenă a Eurovisionului și au făcut România să conteze, după ce, în anii ’90 și puțin mai târziu, selecţia naţională a decis ca voci importante ale ţării să încerce măcar cucerească Europa – Monica Anghel, Dan Bittman, Dida Drăgan, Sanda Ladoși, Mălina Olinescu, Marcel Pavel – sistemul de valori şi forţa de reprezentare a ţării noastre au început să se rătăcească.

Îmi aduc aminte perfect cum tata mă întreba, retoric, în perioada în care Cleopatra și Pavel Stratan cântau împreună și aduceau publicului acel ceva de care, uneori, e nevoie, de ce nu merge acea fetiță să reprezinte România la Eurovision? Chiar așa, de ce nu s-a gândit televiziunea română la asta?

De ce, în 2016, când am avut în portofoliu cea mai bună piesă din ultimii 10 ani – Moment of silence, a lui Ovidiu Anton, TVR nu a reușit să plătească taxa de participare la concurs, înregistrând nenumărate datorii, și artiștii au aflat cu doar două săptămâni înainte de semi-finală că nu mai pot evolua pe scena Eurovisionului?

Poate pentru că aveam un cântec prea bun, cu un mesaj, în fine, clar, cu emoție în fiecare acord și riscam să câștigăm? Ce ne făceam dacă, din întâmplare, ieșeam primii? Prea mare bătaie de cap cu organizarea, prea multă muncă!

Așadar, când va câștiga România Eurovision? N-am să spun niciodată, pentru că mi-e teamă de formulările definitive. Dar știu că mai e mult, mult de tot, până când oamenii care iau decizii în aceste domenii ale țării să știe să cântărească drept lucrurile, să aleagă valorile din nesfârșitul penibil, să parieze pe originalitate și pe cultură. Mai e mult, mult de tot…

Citește și:

Micul 1 mai

Oameni care mor de două ori

Dezordinea din viața celor ordonați

De ce mor oamenii tineri?

Inimi care pot fi frânte

”Învierea nu e pentru noi”